Germania 3.0 – Abigaela, 12 ani: pierdută


Știți cum e să visați un an întreg la câteva zile pe care le petreci într-un loc nou, într-o altă călătorie, într-o altă cultură sau printre alți oameni?

Ei bine, asta sunt eu. Îmi trăiesc zilele din cursul unui an printre cursuri, cărți, familie, ieșiri cu prietenii, seriale și scris, alături de gândurile și planurile mele de ducă. Și asta nu pentru că nu mi-ar plăcea orașul sau țara în care m-am născut și locuiesc (nu vorbesc aici de chestiuni politice, economice sau sociale, pentru că „discursul” meu se va schimba drastic :D), ci pentru că de mică mi-a fost cultivată dorința asta de a descoperi necunoscutul altor locuri. Dar nu mai lungesc vorba. Ce voiam să zic era că mi-am petrecut toată jumătatea asta de an, gândindu-mă la călătoriile din vara asta. Inițial a fost una, iar călătoria din Germania a fost neplanificată. A fost doar o întrebare adresată surorii mele, mai mult în glumă, într-o seară de sâmbătă. And now, I am here, pentru a treia oară, dar aș putea spune că sunt și pentru prima oară. Dacă nu ar fi pozele, pe celelalte două nu mi le-aș aminti, având în vedere vârsta mică pe care o aveam pe atunci.

Abigaela, 12 ani: pierdută?

…cam așa se rezumă amintirile surorii mele legate de Germania. Sau mai bine zis, ăsta e primul lucru ce-i vine în minte când aude numele acestei țări. Îmi vine a râde acum, dar pe atunci știu sigur că i-am dat surorii mele cea mai mare teroare pe care o simțise vreodată, motiv pentru care încă trăiește cu teamă ca nu cumva să experimenteze un déjà vu. Dovadă stă faptul că ieri, în prima zi petrecută integral în Leipzig, concentrată să caut unghiuri bune pentru poze, am dispărut o perioadă din câmpul ei vizual, ceea ce i-a dat ceva fiori, având în vedere miile de oameni din jurul nostru. O înțeleg, privind șirul întreg de evenimente din România ultimelor zile.

Ei bine, să tot fie vreo 9 ani de atunci… aveam 12 ani și era prima dată când ai mei mă trimiteau singură în străinătate, la sora mea, urmând să fac cu ea și Răzvan un tur al câtorva țări europene. Eram în Germania, și într-o zi, umblând pe marginea unui lac dintr-un parc destul de mare, sora mea se întoarce să îmi zică ceva, știind că întotdeauna eram lângă ea. Dar de data asta ia-o pe Abi de unde nu-i. Scenariile sunt foarte ușor de fabricat când te afli pe marginea unui lac destul de adânc, cu un copil de 12 ani, pe care ți l-a lăsat mama în grijă într-o țară complet străină, în care copilul nu știe o boabă de nimic (bine, pe atunci bâiguiam ceva franceză, dar probabil inutilă într-un astfel de context) și de care nu ai cum să dai. I-a fost ușor panicii să se instaleze și să o determine pe sora mea să înceapă să mă caute disperată pe tot drumul, neratând nicio porțiune a lacului, frica ei majoră fiind aceea că în curiozitatea mea nestăpânită am făcut vreo nefăcută să sfârșesc pe acolo. Însă ceva absolut remarcabil și enervant de amuzant era că în timp ce sora mea trăia clipe de agonie și groază, având capul plin de teroare la ce vești ar trebui să îi dea mamei, eu mă aflam undeva pe o bancă, așteptând și privind în jur, studiind lumea, ca și cum era cel mai normal lucru pe care-l puteam făcea. Drept să vă spun tot ce v-am relatat aici sunt amintirile soră-mii. Eu nu îmi amintesc o iotă din acest episod. Știu doar că după am umblat tot restul excursiei cu un bilet în buzunarul din spate al pantalonilor, pe care erau scrise numele, numerele de telefon ale lor și țara de proveniență. 😀

Cea mai importantă caracteristică dobândită călătorind…

… este cea care îmi lipsea aproape complet când eram mai mică și anume adaptabilitatea. Eram destul de mofturoasă la mâncare, fiind obișnuită doar cu mâncarea mamei, mă acomodam destul de greu la locuri noi, iar dorul de casă se instala destul de rapid. Din fericire, nu eram genul care să plângă noaptea pentru asta. :)) Cu toate acestea, aveam în mine o fărâmă de dor de ducă, curioasă să văd și să descopăr, chestie ce mi se dezvoltase explorând satul meu, copil fiind, și mai apoi împrejurimile și munții din apropiere, împreună cu ai mei. Iar prima călătorie pe care am făcut-o singură a fost la 5 ani, la București, fiind pusă la maxi de ai mei și preluată de frații mei la destinație. :))

De-a lungul celor aproape 10 ani de când călătoresc de la fana cartofilor prăjiți oriunde, oricând și la orice oră, am ajuns să vreau să încerc tot felul de mâncăruri noi (vegetariene încă, totuși 😀 ). Am ajuns să mă integrez ușor în medii noi și alături de oameni cu background-uri culturale extrem de diverse și de diferite. Opinii diferite și limbi diferite. Călătoria într-o țară străină te impulsionează și determină să îți testezi limitele. Te pune în situații în care trebuie să te descurci și este una dintre cele mai bune metode de a-ți construi încrederea în tine și în abilitățile cu care ai fost înzestrat. Te determină să îți confrunți opiniile și tradițiile cu altele noi, oferindu-și posibilitatea de a te îmbunătăți cultural, ideologic, dar și spiritual, într-un fel. Pentru că în fiecare țară vei putea observa modul în care l-au perceput și îl percep pe Dumnezeu, ca națiune. Aș putea înșira o mulțime de motive pentru care călătoritul reprezintă și va reprezenta întotdeauna pentru mine cea mai perfectă metodă de a te dezvolta ca om. Dar prefer să discut despre unele lucruri în timp ce povestesc impresii și pățanii din călătorii, pentru că altfel vor fi înțelese. 

Așa că dacă v-am făcut măcar puțin curioși de ce pățanii vor mai apărea și de data asta, aruncați o privire pe contul meu de Instagram @abbybilbie, unde postez și voi posta noutățile din această călătorie. 🙂

Etichete: ,
Abigaela

Studentă la marketing, pasionată de imortalizarea poveștilor oamenilor în cuvinte și cu o înclinație aprinsă către culturile asiatice.

You may also like

LASA UN COMENTARIU

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.