Să întâlnești un erou!


Ziua asta a inceput ca oricare alta. O zi normala in care urma sa alerg catre facultate. Frigul de afara si vremea mohorata te fac sa iti strangi mai bine hainele pe tine si sa iti afunzi mai adanc mainile in buzunare. Alerg sa schimb magistralele si vad cum metroul inchide usile. L-am pierdut. Si am curs in mai putin de 40 de minute. Si totusi, vad ca o tipa si-a prins ghiozdanul intre usi. Asta e sansa mea! Usile se deschid din nou si eu ma inghesui pentru a fi sigura ca nu mi se intampla acelasi lucru. Ah, e atat de cald. Iar mai devreme era atat de frig. Imi ridic pentru o secunda ochii din telefon si privirea mea se opreste asupra unui calator.

Ochii mei se maresc, iar fata mea, probabil, transmitea multe. Transmitea tot ce am simtit pana acum cu privire la subiectul asta. Toata revolta mea fata de oamenii responsabili, fata de cei care nu au facut nimic decat sa barfeasca, sa infloreasca si sa acuze. A trecut un an si pentru multi lucrurile decurg ca si cum nimic nu s-a intamplat. Poate ne mai aduce aminte din cand in cand vreo stire sau vreun articol redistribuit, dar in rest, am uitat. Am preferat sa uitam totul sau, pur si simplu, sa-l lasam intr-un colt al mintii noastre. Alaturi de prejudecati. Sau, poate, alaturi de respectul pe care il purtam.

Nu stiti, inca, despre ce vorbesc?

Poate ca ar trebui sa va spun cine era calatorul! Daca va spun ca este un supererou in carne si oase, ce parere aveti? Daca va spun ca copiii ar trebui sa il aiba pe el erou, in loc de Batman sau Superman, care sunt niste personaje de hartie?

Simt cum ma coplesesc emotiile. Fata imi arde si inima imi bate mai tare. Pentru ca, in fata mea, sta un adolescent curajos, demn, luptator, loial, dar mai presus de toate, un erou. Chiar si acest cuvant mi se pare saracacios pentru a-l descrie.

M-a observat ca ma uit insistent. Imi mut privirea. Nu vreau sa par o ciudata. Nu l-am vazut niciodata. Doar in poze. Dar il cunosc. Stiu cine e si stiu ce a facut. Am aflat sacrificiul lui. In zilele acelea grele si apasatoare, cand stirile tragice soseau atat de des, am aflat. Imi doream cu disperare sa aud cateva vesti bune. Era prea mare doza de durere. Ochii mei s-au oprit asupra articolelor despre el. Si mi-am spus:” Te rog, o minune.” Gestul lui nu trebuie rasplatit asa. Zilele care au urmat, saptamanile, incercam sa stiu cum e. Ma rugam sa fie bine. Si vestile bune dupa care speram au inceput sa soseasca. Se recupera. Mergea spre bine. Ah, puteam rasufla usurata. Era bine. Minunea chiar se intamplase. „Iti multumesc.”

Nu mai intrasem de ceva vreme pe Facebook sa vad cum mai e. Totusi, speram ca intr-o zi sa pot sa ii spun ca sunt atatia oameni care il apreciaza atat de mult, care s-au rugat pentru el, care au facut din el eroul lor. Iar acea zi nu am crezut ca va veni asa repede. M-am uitat in jurul meu, la oameni, parca vrand sa le spun:”Oamenii buni, stiti langa cine stati? E chiar el!”.  Mi-am deschis telefonul si m-am uitat pe Facebook. Am incercat sa ma conving ca nu confund. Am vazut ca era o postare recenta, in care fusese etichetat in Bucuresti.

Ma intrebam daca as putea sa merg sa vorbesc cu el. Macar sa ii spun ca il apreciez. Ca suntem mandri sa avem oameni ca el. Ah, dar trebuia sa cobor si oamenii se inghesuiau. Si l-am pierdut din vedere. Am incercat sa il caut cu privirea, dar se pierduse in multime.

Mi-am continuat drumul, gandindu-ma. In interiorul meu, simteam cum incepeam sa devin furioasa. Eram furioasa pentru ca adevarul iese la iveala prea tarziu. Eram furioasa pe indiferenta unora. Cat despre mine, ma simteam jalnic. Pentru ca, uneori, ma regasesc plangandu-ma de lucruri inutile. De lucruri banale. Minore. Am atatea lucruri de care ma pot bucura, dar eu ma plang. Si sunt nemultumita. Sunt nerecunoscatoare pentru lucruri pe care altii se lupta sa le aiba. Unii trec prin lucruri grele, dar isi pastreaza curajul si nu renunta! Ah, de ce trebuie sa sufere ei ca sa ne dea noua exemplu? De ce nu am putea trai frumos fara sa fie nevoie de oameni care sa sufere si sa ne arate ce conteaza cu adevarat in viata?

Calatorul din metrou mi-a schimbat ziua. Si perspectiva asupra vietii.

Majoritatea dintre voi v-ati adus aminte. Stiti despre ce vorbesc. Dar, astazi nu am decis sa scriu pentru a comemora o tragedie sau pentru a fi pe lista articolelor care vorbesc despre asta in aceasta luna. M-am decis sa scriu pentru ca am reusit sa-l cunosc pe Pavlos, acel tanar de 16 ani care si-a riscat viata pentru prietenul lui.

Oare cum ar arata lumea noastra daca fiecare am fi capabili de un asemenea sacrificiu ?

Sunt mândră și prețuiesc atât de mult oameni ca Pavlos. Sunt oameni în inima cărora el va avea un loc de cinste.

Cu sinceritate,

Abigaela.

 

 

You may also like

LASA UN COMENTARIU

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.