Răzvan îmi spune să merg la controlul de bagaje de unde tocmai alergasem. Încercam să-i spun să vină cu mine, dar mă trezesc SINGURĂ, înainte să dau voce gândurilor mele! Într-un aeroport străin. Înconjurată de străini. Într-un labirint plin de magazine. Cu lacrimi în ochi. Văd un ofițer de la securitate. Alerg către el. Tot ce reușesc să spun e ” Where’s….”. Cum se spunea la cuvântul ăla? Pierdut. Dar în engleză!? Ah, nu-mi aduc aminte. Ce mă fac? Trece timpul. Tipul ăsta se uita la ochii mei măriți și fața mea disperată. Ah, cu ce aș putea să înlocuiesc cuvântul acela? Ah, da. Uitat. Și îmi pregătesc fraza. ” Where’s the forgot things?” Nu sună bine deloc. Îmi dau seama după ureche. Și după fața nedumerită a ofițerului. Ah, nu se poate. Să se gândească și el puțin. Ce ar putea căuta cineva care are o față albă ca a mea, gâtuita de spaimă și cu lacrimile la colțul ochilor? Poate ar trebui să folosesc limbajul non-verbal. Mă trezesc gesticulând de parcă eram elicopter și vroiam să îmi iau zborul. Tipul îmi spune ceva de urcat pe scări. Dar eu îmi aduceam aminte „sigur” că nu coborâsem nicio treaptă din scara aia. Încep să mă enervez pe calmul lui. Și mă trezesc țipând în română: „Mi-am pierdut buletinul. Am fost anunțată în difuzoare.” Și arăt cu degetul în sus. Nedumerirea de pe chipul lui crește. Și calmul lui e de neschimbat. Mă uit la ceas. 10 minute. Nu se poate. Pierd avionul dacă mai mă uit așa disperată în stânga și în dreapta fără să fac nimic. Mă decid să urc scările. Știam că după ce am trecut de controlul de bagaje am trecut printr-un magazin. Și mă aștept ca acesta să apară în fața mea. Dar, ironia vieții! În fața mea se aflau 10 magazine. Nu se poate. Nu îmi aduc aminte numele magazinului. Nu îmi aduc aminte nimic. Concentrează-te. Nimic. Și mintea mea în alertă ia decizia de a intra în primul magazin. Mă duc direct la un angajat care stătea de vorbă cu un client. Între timp îmi amintisem traducerea. LOST THINGS!!! Mă reped într-un suflet și cuvintele îmi ies, repezite: „I’m so sorry, but I lost my identity card at bags control and I don’t remember where is this control gate!”. După, mi-am adus aminte că se spunea „luggage control”, nu” bags control”, dar se părea că omul chiar a înțeles. Clientul cu care stătea de vorbă a observat că era vorba despre o chestiune urgentă, așa că l-a îndemnat pe om să meargă cu mine. Uf, văd poarta de control. Omul mă îndrumă către un ofițer de securitate și îmi spune să vorbesc cu el. Mă întorc și îi spun un ” Thank you so much”,  aplecându-mă de câteva ori (un gest specific coreean ce mi-a intrat în reflex, exprimând o adâncă recunoștință), apoi încep să îi spun ofițerului problema. Îmi spune să aștept. NU POT SĂ CRED! Arăt cu degetul spre încheietura mea, pe locul unde aveam un ceas imaginar și, aproape plângând, îi spun „I will lose my flight!”. Abia atunci cheamă pe cineva. Un alt ofițer de securitate căruia trebuia să îi spun problema. Acesta părea cel mai dornic să ajute. Cred că era singurul care știa cum e să fii disperat. Mă întreabă dacă nu știu să ajung la poarta de control. Și i-am spus cât de clar, disperat și tare am putut: „I lost my identity card here! You just announced me!”. Îmi face semn să îl urmez către un alt birou. Îi spune ceva ofițerului de acolo. Acesta deschide un sertar. Și poza mea de pe buletin părea că își bate joc de mine! Niciodată nu mi-a plăcut poza aia, dar asta era prima data când eram de-a dreptul fericită să o vad. Mă întreabă: „It is yours?”. „Yes, thank you.” Mi-am luat-o, mulțumindu-le și punând capăt scenei emoționante pe care o oferisem pasagerilor și apoi l-am urmat pe ofițer, care se oferise să mă ducă la poarta de control. Și îl văd pe Răzvan. Fug către polițistul de frontieră și îi arăt actele, implorându-l să se grăbească. Cu mâinile tremurânde întind biletul, în timp ce Răzvan încearcă să mă liniștească. Și trecem. Încerc să îmi revin. Abia acum realizez că sunt lac de transpirație și că am gura uscată, iar gâtul mă ustură îngrozitor. Abia acum îmi dau seama că mă dor picioarele și că sunt super obosită. Oamenii care întârziaseră ca și noi așteaptă cel de-al doilea autobuz care să ne ducă la avion. Și eu care credeam că mă voi uita la avionul în care trebuia să fiu cum decolează! Nu aveam niciun ban(euro) în portofel. Doar vreo 50 de lei. Și banii de pe card. Cât alergasem îmi imaginasem cum o să mi se ducă toate economiile pe o cameră la hotel, urmând să iau alt zbor mâine. Am început să râd. Pentru a nu știu câta oară în ziua aia, oamenii au început să se uite mirați la mine. Râdeam de-a binelea. Cine se aștepta la o astfel de reacție?!? Nici măcar eu. Răzvan ma complimenta spunându-mi că m-am descurcat foarte bine, că făcusem toată procedura doar în 5 minute. Nu știu, dar mie mi se păruse o veșnicie. Zborul liniștit care a urmat a fost finalul aventurilor mele. Abia când am ajuns la București reușisem să îmi mai revin cât de cât. Nu cred că m-am bucurat vreodată atât de mult să ajung acasă. Nu plecasem de multă vreme. Doar de 10 zile, dar era prea mult. Îmi imaginam viitorul și încă mi-l imaginez studiind într-o țară străină, departe. Dar, abia atunci am înțeles sacrificiul. Ești departe de tot ce îți e mai drag pe lume. De oamenii la care ții. De locurile în care obișnuiai să mergi. De locurile în care ai amintiri. Ți-e dor până și de oamenii care te mai enervau din când în când. Le simți lipsa tuturor. Pentru ca oricât de atractivă ar fi o altă țară, oricâte plusuri ar avea față de țara noastră, întotdeauna vei fi legat de tot ce e aici. Pentru că așa suntem noi, oamenii. Ne atașăm. Și oricât aș spune că sunt enervată pe sistemele din România, faptul că nu mă simt „acasă” în altă parte decât aici, spune multe. Nu vreau să rămân fără identitate. De aceea, voi căuta cu disperare să-mi găsesc „identitatea” cu adevărat. Cine sunt eu și care e acel lucru care confirmă cine sunt. Și cred că asta e datoria fiecăruia dintre noi: să ne găsim identitatea pierdută. Cine suntem noi cu adevărat. Să nu lăsăm pe alții să ne decidă identitatea. Nu îi lăsa pe alții să îți dicteze cine să fii. Fii cea mai bună variantă a ta și asumă-ți identitatea! Cu drag, Abigaela.