Pierdut buletin! (Abigaela Version)

Hei,

Sunt din nou în spatele ecranului și mă pregătesc să vă împărtășesc una dintre cele mai palpitante întâmplări din vara care tocmai a trecut. Și când spun palpitantă mă refer la acel gen de peripeție care îți taie răsuflarea pe moment, iar la final te trezești râzând. Și te întrebi de ce?!?!? Adică acum două secunde simțeai că pică cerul, dar mai apoi începi să râzi și toată lumea te privește ca pe un ciudat căzut de pe altă Planetă.

Și ca să nu lungim prea tare aceasta „introducere” a celui mai teribil și amuzant episod din vara asta, marca Abigaela, vă voi prezenta în „câteva” cuvinte povestea.

Spuneam într-un articol anterior experiența mea pe Insula Porquerolles. De fapt, totul a plecat de la acea dimineață când se părea că am început ziua bine. Se părea. 

Pentru a mă întoarce, trebuia să ajung la aeroportul din Milano de unde aveam zbor către Otopeni pe la prânz. După calculele făcute aveam 5 ore de mers ca să ajung la Milano și aveam și vreo doua ore de rezervă. Perfect. Asta însemna că mă puteam opri și la un market pe drum pentru a lua ceva de mâncat.

Doar că nu toate planurile ne ies așa cum vrem. Am oprit la Nisa pentru niște cumpărături rapide. O experiență puțin ciudată, zic eu. Pentru cineva cu imaginația bogată e destul de dificil de stat o oră într-un centru comercial în apropiere de „locul groazei”. Orice om dubios, cu privirea mai pătrunzătoare și rătăcitoare sau îmbrăcat mai ciudat îl analizam cu atenție. Cred că au fost momentele în care am analizat cel mai bine în preajma cui stau. Plus că acele afișe din parcarea subterană pe care scria mare ” ALERTĂ ATENTAT” mă făceau să fiu și mai suspicioasă.

Îmi doream să plec cât mai repede din locul ăla, la fel de mult cum am vrut să vad Promenade des Anglais după atentat. Și cred că m-am lecuit de curiozitatea asta pentru următoarele câteva luni, pentru că îmi voi reaminti, cu siguranță, sentimentul pe care l-am avut trecând pe unde, cu doar două luni în urmă, fusese locul celui mai teribil masacru din ultimii ani. Era un sentiment de apăsare, de gardă continuă, dar și un sentiment de revoltă pentru că aveam impresia că lumea uitase deja. Că totul își reluase cursul normal, singura chestie care le reamintea oamenilor de ce fusese, fiind doar un mic spațiu înconjurat de gard de fier unde oamenii mai aruncau flori. Simțeam o revoltă cumplită pentru că își permiseseră să uite și să stea la plajă în imediata apropiere a acelui loc blestemat. Sau poate că asta era doar impresia mea. Poate că în sufletul fiecărui cetățean, acea zi era gravată cu litere negre. Ziua Libertății în care o parte dintre noi nu au avut libertatea să decidă pentru viața lor.

După ce am plecat din acel loc, crezând că nu voi mai avea astfel de sentimente puternice care să mă încerce, m-am apucat să citesc romanul în studiu. Ah, cât de mult mă înșelam crezând că ziua asta va fi la fel ca oricare alta! Când, de fapt, Nisa fusese prima provocare pe ziua aceea.

Aflu ca uitasem să plătim bagajul de cală. În încercările noastre disperate de a face această plată de pe telefonul mobil ne-a expirat timpul. Cu aproximativ 2 ore înaintea zborului nu mai poți face nimic online, doar la ghișeele de la aeroport.

Google Maps ne arăta că ora la care trebuia sa ajungem se schimbase. Pierdusem prea mult timp în centrul comercial. 30 de minute sunt extrem de importante când vine vorba de zborul cu avionul. Se estima că vom ajunge cu 1h30 înainte ca avionul să decoleze. Iar noi mai aveam câteva „task-uri” de îndeplinit. Trebuia să lăsăm mașina închiriată, să refacem bagajul de cală, să ne asigurăm că nu aveam nimic lichid în bagajul de mână, să plătim bagajul de cală la ghișeu și să fugim de la o poarta de control la alta.

Dacă nu ați încercat niciodată să faceți un bagaj de cală într-o parcare, înșirându-vă diferite pungi pe lângă el, vă sfătuiesc să încercați. Merită să vedeți fața oamenilor care trec pe acolo. 🙂 But, who cares? Aveam un avion de prins. Vroiam să vin acasă. Mi-era dor să respir „aer românesc”, oricât de poluat ar fi. Nu mai îmi păsa nici de părerea italienilor despre români! Nici de faptul că părea ca și cum am vrea sa le băgăm toată țara într-o valiză. Tot ce conta era să prind avionul ăla.

Și fugi prin aeroport să găsești ghișeul unde trebuia să pui bagajul de cală. Totul se mișca atât de încet, toată lumea atât de relaxată. Parcă erau personaje scoase din Zootopia!  5 minute până se închidea ghișeul care prelua bagajul de cală. 40 de minute până decola avionul. Bagajul nostru este preluat. Ah, răsuflu ușurată. Însă, trebuia să alergăm să plătim la ghișeu. Alt ghișeu. Rămasă singură în mijlocul unui aeroport necunoscut, străin, fără să știu o boabă de italiană, cronometram secundele, minutele care treceau și Răzvan încă nu venea cu chitanța.

Iată-l. Mă uit la ceas. 20 de minute rămase. Nu trecusem de niciun control. Mă chinui să îi ridic rucsacul ca să-l pună în spate mai ușor, mi-l așez mai bine pe al meu și fugi cât te țin picioarele cu 10 kg în spate și doua pungi în mana. Mâncarea asta!

Ajung, gâfâind, la tipul care ne controla bagajul și îmi scot din geanta biletul și buletinul. Se uită la mine, cu o față mirată, apoi își aruncă privirea peste acte. Totul ok. Însă, de aici se strică treaba și mai rău. Îmi pun actele înapoi în geantă și îmi pun rucsacul pe bandă, alături de telefon, e-book și cele două pungi. 15 minute rămase. Sunt verificată de cine știe ce obiecte interzise care ar putea exista asupra mea și scap și aici. Apoi, îmi repun rucsacul în spate și alerg către controlul de pașapoarte. Îmi deschid geanta să îmi iau actele. Găsesc biletul, dar buletinul nu. Probabil mi-a intrat în husa de la e-book. Nu e acolo. Poate o fi în romanul pe care îl citeam. Nu. În vreuna dintre cele două pungi. Nimic. Încep să mă panichez. Răzvan încearcă să mă calmeze, dar văd ca e puțin speriat și el. Mintea mea devine goală. Avionul meu decolează în câteva minute, iar buletinul meu e pierdut. Nu se poate. Aproape că încep să plâng. Îmi aud vocea disperată rugându-se pentru o minune.

Și se întâmplă!

Aud începutul unui anunț în difuzoare, dar nu îmi pasă. Cui îi pasă de ce spune tipa aia când își caută disperat buletinul?!? Dar anunțul devine brusc interesant când îți auzi numele de familie și apoi o mica pauză, în care realizezi că tipa încearcă să îți „descifreze” prenumele. Nu că ar fi prima dată! 🙂 Dacă nu aș fi fost atât de panicată, probabil că aș fi râs de-a binelea. Dar, aveam să recuperez la final. Nu îmi amintesc dacă anunțul era făcut în engleză sau în italiană, dar am știut că nu mă strigau pentru că aflaseră că publicasem o carte, ci pentru ca dețineau ceva care era o altfel de carte. Cartea mea de identitate.

Continuarea:

Pierdut buletin! – Partea II