Și îmi e dor de bunica…

În goana mea grăbită către metrou, ma năpustesc să compostez, trecând rapid. Îmi îndes cartela în buzunarul rucsacului și chinuindu-mă să-l închid, depășesc o bunică cu nepoata ei. O bunicuță mică de statură, cu umerii lăsați de trecerea anilor, cu părul albit la rădăcină și cu ghiozdanul nepoatei ei în spate. Zâmbesc. Oricât de mult i-ar durea spatele pe bunicii noștri, niciodată nu te vor lăsa să îți cari singur rucsacul. Dar discuția lor mă face să încetinesc. Sfaturi pe care numai o bunică le poate da. Acele vorbe pe care le-ai auzit în fiecare zi a copilăriei tale.

Gândurile mele zboară departe, întorcându-se în trecut.

Sunt într-o cameră micuță, într-o casă la marginea satului. Văd o fetiță urcată pe pat, cu picioarele sub ea, care se uită pe geam. Stă cu nasul lipit de geamul rece, răsuflarea-i aburind geamul. Urmărește fulgii care cad. De la bunica fulgii se văd întotdeauna mai frumoși decât acasă. De la bunica se văd dealurile cel mai frumos vara. La bunica este întotdeauna foarte cald. Și miroase a ceaiuri și leacuri băbești.

O văd pe bunica plimbându-se de colo-colo, cu șorțul ei verde cu flori și basmaua maro legată la ceafă. Amestecă într-o oală de pe sobă. Se întoarce și se apropie de noptiera pe care se află casetofonul gri, cam vechi. Își spune mai mult pentru sine, după ce se uită la ceas, ”Ia să vedem ce mai spun aștia.” Casetofonul scoate sunetele-i obișnuite în timp ce bunica încearcă să găsească postul. Vocea moderatorului se aude. Îl dă puțin mai tare si se întoarce la ceaiul de pe sobă. Papucul i se prinde de colțul covorului. Un ”ah, amărâtul ăsta de covor” îi scapă de pe buze, în timp ce îl pune la loc.

Chiar atunci, fetița o întreabă, continuând să privească afară.

”Mamaie, când vine tati să mă ia?”.

”Așteaptă, că trebuie să vină.”

”Dar s-a făcut deja întuneric”, continuă ea, abandonând geamul și așezându-se turcește pe pat, cu o carte cu imagini în față. E prea mică să citească. Se uită doar pe imagini. Bunica se întoarce și o vede.

”Of, of, cum mă moștenești tu pe mine! Cu cărțile astea. Ce o să mai faci, maică, dacă de pe acum stai cu ochii în ele?”

Zâmbesc. Chiar o moștenesc pe bunica. Și brusc cadrul se schimbă. Sunt într-o zi de primăvară. Bunica stă așezată pe patul ei, cu cotul pe masă și mâna sub bărbie. Privește afară, pe fereastră. Ușa se deschide brusc de perete. Și, din nou, acea fetiță își face apariția, doar că acum e mai mare. Ține în mână un mărțișor și o felicitare. Privirea mea se mută pe peretele unde e atârnată o țesătură cu un copil ținând de gât un leu. Pe marginile țesăturii văd alte câteva mărțișoare prinse. Sunt mai vechi, praful s-a așezat deja pe ele. O felicitare de la mine stă întredeschisă lângă casetofon. Scena se derulează în fața mea și văd zâmbetul ei atunci când i le-am dăruit. Nu uitam niciodată să merg să îi dau mărțișoarele când veneam de la școală. Eram mândră că majoritatea lucrurilor care erau prinse în țesătură erau de la mine. Între timp, acolo, a mai apărut o poză cu nepoții ei.

Și imaginea dispare. Sunt în stația cenușie de la metrou. Au trecut mulți ani de la amintirile acelea. Și sunt departe de bunica. Timpul a trecut, iar în timp ce eu creșteam și ea îmbătrânea.

Îmi caut telefonul în buzunar. Caut în agendă numărul ei și apelez.

”Alo? Tu ești, maică? Ce faci? Ai venit de la școală? Ai luat note mari azi? Ai ce să mănânci? Să nu stai nemâncată. Să te îmbraci să nu răcești că nu are cine să aibă grijă de tine acolo, departe. Mai roagă-te și pentru mine, maică. Sunt bine, dar nu vreau să mă îmbolnăvesc. Nu vreau să-i dau de lucru lui taică-tu. Să ai grijă să te comporți frumos și să-l iubești pe Dumnezeu. Gata, maică, te las. Mai sună-mă, mamă, și pe mine. Că sunt singură. Vă pup și vă îmbrățișez pe toți.” Aștept să am o astfel de conversație cu bunica. Dar…

”Numărul apelat nu există”. Telefonul îmi cade și simt că lumea din jurul meu se pierde într-o liniște apăsătoare. Dar nu vreau să cred asta. Mai sun din nou. Aceeași voce impasibilă îmi răspunde în locul vocii calde a bunicii. Cum? Cum să nu existe? Cum poate să nu existe acel număr când în agenda mea e trecută ”Mamaie”? În agenda mea există. Cum, când de atâtea ori am sunat și a răspuns? Sau oare am sunat îndeajuns? Oare nu am sunat-o prea rar?

Inima mi se strânge când realizez că bunica nu-mi va mai răspunde. Oricât aș încerca. Vocea ei încă e atât de vie în mintea mea, dar va mai rămâne așa și peste câțiva ani? Îmi va mai răsuna vocea ei caldă și râsul ei liniștitor în minte?

Amintirile mele alături de ea încep să mi se învălmășească în minte, aducându-mi din nou fericitele mele momente alături de ea. Dar toate acele amintiri fericite acum sunt triste. Pentru că ea nu mai e aici. Nu mai pot face alte amintiri alături de ea. A plecat acolo unde nicio companie telefonică nu face legătura.

Îi simt atât de mult lipsa. Îmi e dor de bunica. Când ea mă aștepta, eu eram prea ocupată. Acum când eu am nevoie să o văd, e prea târziu. Bunica mea era atât de fericită să vadă că scriu cărți. Îi plăcea să știe ultimele lucruri despre mine. Și era mândră de mine. Dar, nu a mai apucat să citească prima mea carte. Pentru că timpul nu ține cu noi. Doar dacă aș fi știut…

Îmi doresc ca tot ce fac de acum încolo să o facă mândră de mine, dacă ar mai fi lângă mine. Numărul la care apelez eu nu mai există, dar poate că la tine încă mai răspunde o voce dragă ție. Sună și spune că îți e dor, că vrei să o vezi, că îți lipsește, că o iubești. Pentru că vor veni momente în viață când vei realiza că îți e dor de persoanele pe care nu le-ai putut ține langă tine. Iar atunci va fi prea târziu.