Tu îți impui modul de a gândi?

Salutare!

M-am tot întrebat zilele trecute ce ar trebui să scriu în următorul meu articol. Oare ce temă ar trebui să abordez? Nu aș vrea să scriu articole pe teme abordate de fiecare blogger și atât de bine cunoscute de toți oamenii. De ce? Pentru că scriem atât de mult despre fericire, dar suntem din ce în ce mai triști. Scriem atât de mult despre relațiile dintre oameni, dar suntem din ce în ce mai implicați în procese la tribunal pentru un amărât de copac care stă pe hotar. Vorbim atât de mult despre o lume mai bună, dar ajungem să clasificăm accidentele ca fiind grave sau nu în funcție de numărul de morți. Ne uităm la televizor și urmărim știrile cu atâta interes de parcă ne-ar arăta ceva bun. Din contră, ne încărcăm zilnic cu doza necesara ” de răutate”, ascunzându-ne după ” să vedem ce se mai întâmplă”-ul nostru.

Dar, astăzi nu vreau să vă scriu despre of-ul meu văzând cum noi, oamenii, ne facem rău cu mâna noastră.

Astăzi, de dimineață, vorbeam cu prietena mea despre o nunta. Văzusem o căsătorie între o fată și un tip de culoare. Și pentru că erau cunoștințe comune, am ajuns să discutăm despre asta. Deși, de multe ori, avem păreri asemănătoare, în anumite privințe sunt diferite. Așa s-a întâmplat și azi. Ea mi-a spus : ” Mie îmi place! „, referindu-se la căsătoria dintre un alb și o persoană de culoare. Iar eu am rămas uimita. „Cum?! Iți place?”. Drept să vă spun, nu mă așteptam ca ea să gândească așa. Și întrebarea pe care mi-o pun este „De ce mi s-a părut ciudat?”.

Pentru că este o persoană care poate citi cu ușurință un om, chiar și prin mesaje, și-a dat seama că eu gândesc într-un alt mod. Și mi-a spus : ” Tu ai un mod de gândire impus” . Cum? Eu? Eu nu am un mod de gândire impus! Eu sunt deschisă la multe aspecte. Eu sunt de acord cu multe schimbări care se fac. Și totuși… în anumite aspecte într-adevăr am tipul de” gândire impusă”. Consider anumite tipuri de persoane rele doar pentru ca așa mi-a spus cutare. Judec o persoană doar pentru ca e diferită. Și multe alte lucruri. Am descoperit că societatea încearcă să ne impună un anumit tip de gândire, exact ca în romanul 1984 de George Orwell.

Nu încurajez cerșetoria, însă sunt genul de persoană care se emoționează foarte repede. Recent, în timp ce mă grăbeam să prind metroul, am văzut un tată cu un băiețel de maxim 7 ani stând, umili, așteptând ceva de la oameni. Am trecut pe lângă ei, ținându-mi mai bine batonul Snikers cumpărat mai devreme, impunându-mi să gândesc că sunt alți oameni care au bani și care îi pot ajuta mai bine ca mine. Eu sunt doar o studentă din provincie. De unde bani? Fugitiv, i-am întâlnit ochii copilului. Suferință. Lipsă. Dorința de a fi ca ceilalți. Umilință. Rușine. Și-a plecat capul brusc, iar eu am continuat să alerg să prind metroul. În mintea mea se dădea o lupta între a da sau a fi indiferent. Îmi doream  mai mult ca niciodată să mănânc batonul Snikers. Ma gândisem toată ziua la el. Dar totuși, copilul acela poate nu mâncase niciodată. Poate uitase gustul ciocolatei. Ce sa fac?

M-am întors. Am scos portofelul. Cât sa-i ofer. 10 lei? Poate 15 lei? Dar totuși, dacă acest cerșetor e doar un șarlatan ce-și aduce copilul doar ca să-mi înmoaie mie inima? Dacă…? Am scos doar 5 lei. De ce? Pentru că am gândit că nu era o suma mare care dacă era folosită în alte scopuri decât pentru hrana copilului, mi-ar fi părut rău pentru ea. Dar era o sumă care să-i ofere puțină hrană. I-am oferit banii și Snikers-ul copilului. Privirea lui, deși nu a îndrăznit să mă privească în față, nu o sa o uit. Îi puteam simți bucuria, fie ea cât de mica. Dar știți ce nu știam eu?

Nu știam că cineva mă urmărise.

Mai târziu, am fost abordată de o doamnă între două vârste care îmi făcu puțină morală. De ce? Pentru că sunt tânără și nu știu câți șarlatani sunt în lumea asta. Pentru că ei își aduc copiii sau se rănesc doar că să ne înmoaie inimile. Doamna încerca să-mi transmită ca NU mai trebuie să fac asta NICIODATĂ. Încerca să-mi impună modul ei de gândire. Cel puțin așa am perceput eu sfatul de la dânsa.

Toți vrem sa arătăm că modul nostru de a gândi este cel mai bun, este perfect. Însă, de cele mai multe ori, nu avem dreptate. De multe ori, nu luam în calcul tot. Toți dorim să argumentăm că ideile noastre sunt cele mai bune. Încercăm să îi facem pe ceilalți să creadă asta. Și totuși nu o privim ca pe ceva greșit. Pentru că noi credem că așa e cel mai bine. Cum spunem noi este cel mai bine. Însă binele cu forța nu se face. Iar atunci când suntem refuzați, nu ne place. Și pentru că facem asta, ajungem să avem prejudecăți. Prejudecăți despre cei din jur, despre cei din familie, despre prieteni.

Am ajuns să ne facem prieteni doar pe cei de ” rangul” nostru, pentru că ne-a fost impusă ideea că noi putem relaționa doar cu anumite categorii de oameni. La celelalte ne uităm de sus. Ne uităm la cel care stă jos, cu mâna întinsă ca la un nimic. Pentru că toți ne spun că suferința lor e de fațadă. Poate că uneori așa e. Dar, noi am ajuns să generalizăm. Mă întreb câți dintre noi ne luăm din timpul nostru să vedem dacă e așa cum se spune!? Acceptam ceea ce ni se oferă. Ce ni se spune. Cei care ne conduc țara ne promit că va fi bine, dar noi refuzăm să ne uităm la ce fac ei ca să „ne (le) fie bine”. Sau dacă o facem, ne mulțumim să spunem ca e prea greu să se schimbe ceva acum. Că asta e România. Acceptam ca gândirea lor să ne afecteze rațiunea noastră. Dar adevărul e ca România suntem noi, nu doar cei care ne conduc.

Știți la ce concluzie am ajuns? Că uneori permit ca altcineva să-mi impună modul lui de a gândi. Îi las să mă facă să cred că nu pot schimba nimic. Că totul în țara asta merge prost. Le permit să-mi spună că eșecul e totuna cu „Ești incapabil”. Dar, acum, stau și mă gândesc care dintre noi e mai capabil. Nu vreau sa îi mai las pe alții să-mi impună modul lor de gândire. Dar am realizat și că uneori eu impun altora modul meu de a gândi. Și nu vreau să mai fac asta. Pentru ca pot răni persoane. Deși îi respect și țin la ei, mă percep ca și cum nu-mi pasă de ideile lor, de gândirea lor. Iar eu nu vreau asta. Și dacă nu era prietena mea care să-mi arate că uneori tind să-mi impun gândirea, probabil că aș fi continuat să-mi impun punctul meu de vedere ca fiind cel mai bun. Cred că dacă am încerca să privim lumea prin ochii altora, am vedea o parte pe care noi nu o putem vedea.

Îmi doresc ca să facem diferența între a ne susține opiniile și a ni le impune.