Capitolul 1

In Colegiul Mirae tocmai se sunase de iesire si copiii isi luara fiecare pranzul pregatit de acasa si iesira in curtea liceului sau se asezara la mesele din cantina scolii. Unii abia isi desfaceau pachetele, altii deja muscau din sandwich-urile delicioase, oprindu-i in acest mod pe pofticiosii care aspirau la pachetele lor. Sa fim seriosi, cine ar mai fi mancat un sandwich inceput?

In toata aceasta invalmaseala si veselie, insotite de discutiile cu voce tare, cineva striga alarmat, intrand in fuga in locul unde se afla majoritatea elevilor:

• Cineva s-a urcat pe acoperis si vrea sa se arunce!!!!!!

Toata lumea se opri din mancat si alergara pe scari, in sus, abandonand mancarea. Se imbulzira pe acoperisul cantinei si se uitara cum un baiat, de statura mijlocie, unul dintre copiii cei mai timizi din liceu se urcase pe balustrada de beton. Unul dintre profesori, care era mai curajos, incerca sa se apropie de el.

• Mike, nu face asta. Usurel, uita -te la mine. Coboara de acolo, rosti, speriat, profesorul , intinzand o mana catre copil.
• NU VA APROPIATI, ALTFEL O SA MA ARUNC, rosti printre lacrimi adolescentul. Fata , pana acum blajina, i se acoperise de siroaie mari de lacrimi, care tradau suferinta la care fusese supus pana acum. El, din nefericire, facea parte din lista neagra a celor mai rai elevi din colegiu. Anturajul “Numarul 3”. Nu era vorba de trei tineri care puneau la cale toate atrocitatile care se puteau intampla sau care ar fi putut trece prin cap cuiva vreodata…era vorba de un anturaj intreg. Isi dobandisera numele datorita modului in care ii dadeau de stire vreunui elev ca il luasera in vizor. Era vorba despre un cartonas de un rosu sangeriu, pe care statea atarnat un 3 scris cu negru. Cine primea acest cartonas, se putea considera pierdut.

Susotelile incepusera. “Cine este?” , “De ce face asta?”, “E nebun?”. Cineva din multime zise pe un ton mai ridicat :”Tocmai ce a primit pentru a sasea oara Numarul 3”. O parte din elevi isi intoarsera capul catre un grup care statea mai retras.

So Ra, impreuna cu gasca ei, statea cu mainile incrucisate pe piept si privea la scena care se desfasura in fata ei. Simti privirile celorlalti atintite asupra ei. Facea parte din Numarul 3, dar nu ea-l impinsese pe Mike sa faca asta. Il privea cum face un show atat de mare doar pentru ca i se luasera cativa bani de buzunar. Serios? Dar avea bani de nu avea ce face cu ei, nu? Chiar daca mama lui era vanzatoare, el avusese intotdeauna bani cat avea nevoie.

• Chiar credeti ca o sa faca vreun pas dincolo de balustrada, rosti ea, intorcandu-si putin capul catre baiatul din partea stanga.

• Nu inteleg unde vrea sa ajunga asta, zise baiatul de statura mijlocie, morocanos, pe nume Ji Min.

• Ei unde?! In rai. Nu acolo se presupune ca ajungi dupa ce mori? completa David, un baiat jumate englez, jumate coreean.
• Taci din gura, David. Nu mai vorbi prostii! Ii reteza HeNa. Nu e momentul potrivit sa zici asta.
• Bla, bla, fricoaselor! Asta nu are cum sa se arunce. E prea fricos sa faca asta, le-o intoarse David.
• David!

Tonul poruncitor al lui So Ra il facu sa taca. Toti se concentrau din nou pe Mike. Acesta se intoarse cu fata catre curte, uitandu-se in jos. Profesorul incepu sa se agite mai tare, contientizand ca daca nu intervine la timp, s-ar putea intampla ceva. Deja fusesera anuntate fortele de interventie. Se zicea ca erau pe drum. Viata lui Mike ar fi salvata daca acestia ajung la timp. Dar, fortele de interventie inca nu sosisera.

Mike ridica glasul si incepu sa planga mai tare, acum.

• Nu mai suport scoala asta. Nu mai suport pe nimeni. Nu mai suport rautatea lor. Ce am facut sa merit toate rautatile? Abia daca vorbesc cu voi, dar de ce totusi eu? A sasea oara? Nu credeti ca ati ajuns prea departe? Ce rost are sa mai traiesc daca mi-e teama sa mai ies afara din casa? Ce rost? Daca nimic nu mai ma atrage? Nu mai pot. Asa ca…

Mike se opri, inghitindu-si lacrimile. Ochii i se incetosara si incepu sa se clatine.

• Nu, Mike… Nu fa asta. Gandeste-te la mama ta. E singura. Daca tie ti se intampla ceva, cum crezi ca va trai ea? Va mai avea pentru cine sa traiasca?

Cel care rostise aceste vorbe era un baiat la vreo 15 ani, inalt si bine facut. Numele lui era Ahn Chen.