Motivul pentru care ați ajuns aici este că titlul v-a bulversat. Abigaela chiar este anormală? Cum adică? Care este motivul pentru care ea însăși spune despre ea că este anormală? Atunci când un scriitor nu se încadrează în anumite tipare clasice, ai putea spune despre el că este anormal. Iar despre mine se poate spune că sunt o scriitoare anormală pentru că… Nu am știut niciodată finalul! Foarte multe persoane care au auzit asta despre romanele mele au rămas puțin uimiți. Cum poate cineva care scrie o carte să nu știe finalul? Să nu știe care este finalitatea acțiunii? Da, așa mi-am scris ambele cărți. Fără să știu finalul sau…

16 aprilie 2014. Ora 8:30 AM (KST). Era o dimineață de vacanță pentru cei 476 de pasageri ai feribotului Sewol, aflat într-o croazieră în apele Coreei de Sud. Dintre cei 476 de oameni, aproximativ 325 erau elevi ai liceului Dawon, ce plecaseră într-o excursie școlară, pornind din portul Incheon cu o seară înainte, având ca destinație insula Jeju. Mulți dintre copii își sunau părinți pentru a le spune cât de încântați sunt de această călătorie și să îi asigure că sunt bine și în siguranță. Dar această dimineață avea să ia o întorsătură neașteptată pentru întregul echipaj. 9.30 AM – Dezastrul În mijlocul veseliei și fericirii elevilor se întâmplă ceva…

Viața mea este împlinită! Am realizat că zilele, săptămânile, apoi lunile au trecut pe lângă mine aducându-mă aici. Realizând că a trecut atât de multă vreme de când nu am mai scris un articol pe blog. Viața multora dintre noi este atât de plină, suntem atât de ocupați, iar eu nu fac excepție din această categorie. Cu toate astea, mă simt împlinită. Fericită, chiar. Și asta pentru că viața mea și ceea ce mă ține ocupată sunt lucrurile pe care iubesc să le fac. Sunt lucrurile care mă pasionează. Dacă acum doi ani visam să trăiesc într-un spital cu un halat alb, cu un ecuson în piept și stetoscopul după…

  În goana mea grăbită către metrou, ma năpustesc să compostez, trecând rapid. Îmi îndes cartela în buzunarul rucsacului și chinuindu-mă să-l închid, depășesc o bunică cu nepoata ei. O bunicuță mică de statură, cu umerii lăsați de trecerea anilor, cu părul albit la rădăcină și cu ghiozdanul nepoatei ei în spate. Zâmbesc. Oricât de mult i-ar durea spatele pe bunicii noștri, niciodată nu te vor lăsa să îți cari singur rucsacul. Dar discuția lor mă face să încetinesc. Sfaturi pe care numai o bunică le poate da. Acele vorbe pe care le-ai auzit în fiecare zi a copilăriei tale. Gândurile mele zboară departe, întorcându-se în trecut. Sunt într-o cameră…